24 ianuarie, 2012

POVESTEA VASULUI CRAPAT

     O femeie batrana din China avea doua vase mari,pe care le atarna de cele doua capete ale unui bat,si le cara pe dupa gat.Un vas era crapat,pe cand celalalt era perfect si tot timpul aducea intreaga cantitate de apa.La sfarsitul lungului drum ce ducea de la izvor pana acasa,vasul crapat ajungea doar pe jumatate. 
 Timp de doi ani,asta se intampla zilnic:femeia aducea doar un vas si jumatate de apa.Bineinteles,vasul bun era mandru de realizarile sale.Dar bietului vas crapat ii era asa de rusine cu imperfectiunea sa,si se simtea atat de rau ca nu putea face decat jumatate din munca pentru care fusese menit!  
 Dupa doi ani de asa zisa nereusita,dupa cum credea el,i-a vorbit intr-o zi femeii langa izvor:"Ma simt atat de rusinat,pentru ca aceasta crapatura face ca apa sa se scurga pe tot drumul pana acasa!" 
 Batrana a zambit,"Ai observat ca pe partea ta a drumului sunt flori,insa pe cealalta nu? Asta pentru ca am stiut defectul tau si am plantat seminte de flori pe partea ta a potecii,si,in fiecare zi,in timp ce ne intoarcem,tu le uzi.De doi ani culeg aceste flori si decorez masa cu ele. 
Daca nu ai fi fost asa,n-ar mai exista aceste frumuseti care improspateaza casa." 
 Fiecare dintre noi avem defectul nostru unic.Insa crapaturile si defectele ne fac viata impreuna atat de interesanta si ne rasplatesc atat de mult!.....Trebuie sa luam fiecare persoana asa cum este si sa cautam ce este bun in ea. 

22 ianuarie, 2012

Am întins palma...


"Am întins palma în care erau anii aceia tineri și frumoși, și vîntul mi i-a luat, fără a mă lăsa să spun că i-am iubit, că îi regret, că au fost prea puțini și prea frumoși.
Mi-au fost Anii aproape de Suflet...regretabil de Puțini...dureros de Frumoși
Ci ducă-se!...
Am nevoie de Timp pentru Anii ce Vor urma…
Am nevoie de Loc în Suflet pentru Oamenii ce-l Vor Umple...
Și am nevoie de Iubiri pe care să nu le zboare Vîntul...
Nu regret ce-am Iubit și mi-a fost Frumos...
Regret ce mi-a fost Puțin și ceea ce Nu Se Mai Întoarce..."   
Nina Cassian 

17 ianuarie, 2012

Violonistul!!

Statie de metrou in Washington DC , o dimineata de ianuarie geroasa.
 El canta 6 piese de Bach timp de 45 de minute.
 In acest interval de timp cam 2000 de persoane trec prin statie, marea majoritate in drum spre serviciu.
Dupa 3 minute o femeie in varsta observa ca cineva canta la vioara, isi rareste pasii, sta o clipa apoi pleaca.
Dupa 4 minute violonistul primeste primul dolar: o femeie lasa banii fara sa se opreasca si pleaca.
 Trec 6 minute, un tanar se sprijina de zid, asculta putin, se uita la ceas si pleaca mai departe.
Dupa 10 minute: un baietel de 3 ani se opreste in timp ce mama il trage mai departe. Aceeasi situati s-a intamplat cu mai multi copii, de fiecare data parintii nelasandu-i sa asculte.
 Se scurg 45 de minute cantate. Doar 6 persoane s-au oprit si au stat putin sa-l asculte. 20 i-au dat bani dar au continuat sa mearga. Violonistul a strans 32 dolari.
Dupa o ora, s-a lasat linistea.
 Nimeni nu a observat, nimeni nu a aplaudat.
O singura persoana l-a recunoscut. Violonistul era nimeni altul decat Joshua Bell, unul dintre cei mai buni muzicieni din lume. A cantat unele dintre cele mai dificile piese muzicale, cu o vioara de 3.5 milioane de dolari. Cu doua zile inainte Joshua Bell a cantat in Boston cu casa inchisa, biletul fiind in jur de 100 dolari. Asta este o poveste reala. Interpretarea lui Joshua Bell intr-o statie de metrou a fost parte dintr-un experiment social organizat de Washington Post despre perceptiile, gusturile si prioritatile oamenilor.
S-a pus intrebarea: intr-o locatie obisnuita, la o ora neadecvata, observam frumusetea? Ne oprim sa o apreciem? Recunoastem un talent intr-un context neasteptat?..
Una dintre concluziile pe care le putem trage ar fi urmatoarea: Daca nu avem o clipa sa ne oprim si sa ascultam unul dintre cei mai buni violonisti din lume cantand unele dintre cele mai frumoase melodii la unul dintre cele mai scumpe instrumente…cate alte lucruri frumoase pierdem?